Ce vedeți nu este chiar un cozonac, se face din aluat de cozonac dar se numește Galuște de aur. Ni-l făcea bunica noastră Dorina, dar nu numai de Crăciun, pentru că ne plăcea atât de mult încât mereu îi ceream să ne coacă cozonacul acesta special.
Fiecare gălușcă se desprinde ușor și are cel mai minunat gust de nucă (multă) și de cozonac dar nu acela aerat ci cozonacul de țară, greu care aproape ți se lipește de cerul gurii.
Este unul dintre gusturile copilăriei mele și de câte ori mănânc găluștele de aur, ele îmi readuc bucuria din casa bunicilor, zâmbetul lui Buni și prezența caldă a bunicului.
Buni frământa cozonacul de dimineață devreme și îl lăsa acoperit cu un șervet la dospit. Mereu m-am întrebat de ce gustul cozonacului ei este unic. Răspunsul este simplu era bunica mea, dar și complicat, pentru că gătitul este un rit operativ, cel care prepară hrana nu stă deasupra ei doar ca să nu se prindă de fundul cratiței ci pentru ca să își amestece energiile personale în mâncarea pe care o prepară după rețete secrete. Alchimie sacră pâinea frământată (și cozonacul asemenea) înglobează cel mai profund, prin contact direct, persoana care o pregătește și de aceea fiecare pâine și fiecare cozonac păstrează urma celui sau celei care a framântat-o.
Așa că m-am hotărât să fac și eu Galuște. Am pus la dospit, am ”decantat” și descântat făina exact cum făcea maestrul Flamel și am lăsat aluatul de trei ori la dospit. Dar cea mai incredibilă senzație este aceea când simți că ingredientele se unesc și dispare fragilitatea aluatului, devine consistent și viu și cu fiecare frământare se pregătește tot mai tare să devină cozonac. Nu au gustul celor făcute de Buni deşi dacă mă gândesc mai bine o pătrime din mine este ea, aşa că poate undeva spre mijocul tăvii este şi ea prezentă în acest Crăciun.
Crăciun fericit!