Monthly Archives: februarie 2014

Povestea 2 – Moïra și Hugo

Moïra de Villiers era cea mai frumoasă femeie din Paris. Nimeni nu contesta asta, strălucea ca o regină, fusese cântată de mari poeți, imortalizată de pictorii vremii. Dar de când nenorocirea s-a abătut asupra familiei Villiers chipul ei a rămas o mască, tot ce fusese viu a dispărut, părea una dintre statuile ce mărgineau aleile parcului pe care se plimba zilnic. Același traseu, înconjura parcul ca să intre pe strada anticarilor. Se oprea mereu la un magazin ascuns privirilor pe care doar cei care căutau cărți extrem de rare îl știau. Intra zi de zi, ca și când zilele pentru ea nu ar fi avut nicio semnificație. Citea ascunsă într-un colț luminat de o fereastră pe care Hugo o ținea mereu curată de când ea începuse să vină. O întâlnise imediat după moartea familiei ei – soțul și băiatul muriseră înecați într-un naufragiu pe coastele primejdioase ale Normandiei – când hotărâse să vândă tot și să plece din elegantul palat într-un loc potrivit cu durerea ei. A fost chemat să cumpere cărțile.

Dinu Lazar
http://fotografu.ro/

La câteva zile l-a căutat disperată pentru că printre volumele vândute în grabă erau două la care ținea. Au petrecut zile în șir să le caute dar și după ce le-au găsit a continuat să vină. El își transformase ziua după venirea ei, nu primea pe nimeni cât era acolo ca nu cumva să o deranjeze cineva, îi aducea ceai într-un ceainic din porțelan chinezesc ușor și transparent adus de un călător de la curtea împăratului Chinei.
Au trecut luni multe între ei, îl saluta, îi mulțumea pentru ceai, uneori îi spunea nimicuri despre vreme, dar atât. Flutura o clipă mănușa prelungă apoi și-o punea în mână și pleca.

Îl privea uneori, rar: un bărbat bătrân cu părul scurt, fața ridată și niște ochelari cu sticle groase care îi făceau ochii bulbucați și neprietenoși. Poate de asta a venit aici pentru că i se părea că lui nu îi convine să o vadă și nu va încerca să fie amabil. Dar în ziua aceea nu purta ochelari și spre surprinderea ei îi descoperi chipul complet străin de cum îl știuse până atunci. A uitat de tăcere și din mirare l-a întrebat de ochelari, i-a observat tresărirea ca atunci când cineva o întreba despre suferința ei. A vrut să se scuze dar bărbatul a oprit-o:
– Orbesc, ochelarii nu mai au niciun sens, ce ironie mai mare pe capul unui om pentru care doar cărțile există?
– Hugo…
Îi citi surpriza pe față, nu ar fi crezut că îi știe numele.
Ea zâmbi palid, prima oară când fața ei se despietri pentru o scurtă clipă. El nu îi văzu zâmbetul dar îi simți vibrația.
– Știți, doamnă, cine sunt?
– Ești Hugo d’Orléans, te-am recunoscut după nasul strămoșilor tăi, din prima clipă – a adăugat grăbită.
A tăcut o vreme ca și când s-ar fi gândit dar nu părea să ezite atunci când i-a vorbit.
– Am să vin să îți citesc eu, o să mă înveți secretele tuturor cărților acestea vechi, voi fi ochii tăi.
O zărea ca o pată de culoare în soarele care intra pe fereastra curată dar pata aceea emana energie și frumusețe. Ziua tristă se însenină, era posibil oare? Dimineața se gândise să meargă spre Sena și să nu se mai întoarcă, de câte ori Moïra trecuse pe chei cu aceleași gânduri dar acum amândoi se uitau unul spre celălalt. El cu speranța că iubitele lui cuvinte nu sunt pierdute pe veci și îi vor veni neașteptat și minunat prin ea, ea cu siguranța că ceva se schimbase iar bărbatul acesta îi va deschide o lume în care putea păși fără să simtă vinovăție că trăia. Amândoi, de fapt, fericiți.

https://www.facebook.com/ScriitoareaAnaDamian

Trei povești cu dragoste de Ana Damian

Povestea 1 – Clea

A rămas cu scrisoarea în mână fără glas, disperat, răvășit, o moarte anunțată nu l-ar fi îndurerat în acest fel. Și era de fapt un anunț de bucurie, o invitație de nuntă.

http://glil.wordpress.com/

Clea se mărita, o iubea de 20 de ani, la fel, din ziua în care ea s-a așezat lângă el în banca a doua, rândul din mijloc, în clasa întâi. A iubit-o clipă de clipă, uneori a ținut-o de mână, alteori a observat-o cum iubea pe altcineva. I-a spus că o iubește în toate modurile posibile dar mereu ea a înțeles că era doar prietenul ei. Era de așteptat că se va mărita, ar fi trebuit să-și imagineze, să încerce să accepte, dar până la invitația cu două inele în relief nu s-a gândit serios la asta. I-au trecut prin minte ca niște secvențe rupte toate dățile în care se hotărâse să îi spună, toate vârstele, toate renunțările dar acum era evident altceva. Nu mai avea speranțe, nu e sigur că avusese vreodată, însă simțea că dacă nu îi va spune adevărul nu va putea merge mai departe din punctul în care era pironit și va rămâne pe vecie prizonier acestui sentiment. Nu mai era eliberare ci supraviețuire, trebuia după 20 de ani să încheie această poveste, să accepte să iubească pe altcineva. Mai încercase în trecut dar s-a întors mereu la ea pentru că iubirea nu dispărea, se ascundea uneori dar o regăsea mereu. Se amăgea de fapt și nimic mai mult. Clea se mărită. Îi era ciudă pe anii pe care îi pierduse, toate ocaziile, toate întâmplările în mijlocul cărora ar fi putut să îi spună că o iubea, că o iubește. Dar dacă ea nu a înțeles niciodată era poate pentru că în felul acesta nu l-a pierdut ca prieten. Își amintea o seară la mare, dansau pe plaja, nisipul ud le îngruna pașii de dans așa că de la o vreme au rămas pe loc și doar se strângeau în brațe, pasiune pură care dispărea în valuri pe marea agitată, atunci i s-a părut că i-a spus că o iubește dar a doua zi Clea l-a privit ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, furtuna i-a gonit de pe mal și i-a spulberat cuvintele de dragoste.
Trebuia să îi spună adevărul ca să se poată duce la nunta ei și să poată să o privească lângă bărbatul ei. Mai departe de nunta iubirea lui ascunsă ar fi fost o minciună.
Și i-a spus, simplu, două cuvinte care de atâta timp erau pline de energia lui din adâncuri, acolo unde păstra dragostea pentru ea.
– Te iubesc.
Priveau amândoi apa, un vânt ușor îi mătura, călduț, nepotrivit pentru o primăvară timpurie așa că ar fi putut fi doar în imaginația lui.
– Ce vânt ciudat, parcă nu e real – a spus ea ca și când nu ar fi înțeles cuvintele, doar gândul.
– Te iubesc de 20 de ani clipă de clipă, chiar și atunci când mă chinuiam să nu te iubesc, poate atunci și mai tare. Iartă-mă că ți-o spun acum dar am nevoie să îmi scot lucurile astea la suprafață.
Ar fi vrut să nu piardă prietenia ei dar era pregătit pentru orice. De acestă dată s-ar fi supus dacă ea i-ar fi spus că prietenia lor s-a încheiat sau poate era el însuși împăcat să încheie o prietenie care doar îi ascunsese dragostea. Acum simțea că o mințise în tot acest timp, că o înșelase jucând rolul de prieten. Era atât de preocupat de el încât a uitat să o privească, ea l-a atins pe braț, abia atunci a văzut-o dar privirea de pe fața ei îi era complet necunoscută.
– Mă iubești de 20 de ani?
I se părea nervoasă, dezamăgită, speriată, o pierduse definitiv și total.
– Și ai tăcut în tot acest timp? Doamne – a mai spus și și-a ascuns fața în palme dar când și le-a dat la o parte pe fața ei era doar un zâmbet imens, cât un soare:
– Nebunule, m-aș fi putut mărita.