Pentru `meu micul Ioan`, care e mare de acum
Sunt 17 ore de când am plecat de la Paris. Ceasul îmi fixează în realitate un timp care mi s-a părut infinit mai lung. Parcă aș fi străbătut universul de la un capat la altul sau Himalaya până la vârf.
– Nu e o boală genetică.
Ca și când dacă ar fi fost genetică aș fi simţit vreun fel de uşurare. Încercasem să îi spun că și mama murise de aceeaşi boală dar el a fost cât se poate de categoric:
– Imposibil, în 25 de ani de meserie am auzit doar de 6 cazuri și asta pentru că există internetul. Incidenţa este atât de redusă încât boala este practic necunoscută, la mine în cabinet au mai fost două cazuri, sunteţi al treilea. În 25 de ani ! – a repetat ca şi când ar fi vrut să dea greutate cuvintelor sale.
Nu a vrut să îmi spună dacă cei doi mai trăiesc, cât au trăit sau când au murit, era foarte interesat de mine, să rămân la Paris să mă poata studia, cine ştie poate boala asta ar putea explica alte boli de sânge sau poate să mai facem un medicament care să îmbogăţească companiile farmaceutice, asta e de la mine. Nu am nimic cu companiile farmaceutice dar simțeam că trebuia să mă înfurii pe cineva.
– Vă asigur că nu este o boală genetică. Probabil mama dumneavoastră a murit de altceva, acum 20 de ani nu se făceau analize ca azi. La cât de rară este boala ar fi o coincidenţă prea mare. E imposibil. Aţi putea să îmi trimiteti nişte analize ale mamei dumneavoastra?
Cred că l-am privit ca pe un nebun deși nebunul eram eu.
O vedeam în faţa ochilor aievea, reală, într-o rochie lungă, violet, avea nişte rochii vaporoase, fluide care i se mişcau în ritmul corpului. Tata a păstrat la el în atelier, până la moarte, câteva, atârnate pe umerașe agăţate de un fir prins cu două cuie în tavan, vara când lăsa deschisă uşa le vedeam mişcându-se, evitam să merg la el în atelier din cauza rochiilor, se mişcau rigide și neliniştite în ritmul impus de umeraş, ei nu i-ar fi plăcut să le vadă acolo sus, spânzurate, era cu un an mai tânără decât mine când a murit. E un avantaj să mori tânăr, rămâi tânăr, sunt mai bătrân decât mama mea. Mult mai batrân. În fotoliul doctorului care încerca să fie amabil, am simţit că sunt bătrân, că trăisem toată viaţa și că acum urma să mor, trăisem, la trecut. Acelaşi trecut în care murise și ea. Iar moartea ei era, fără îndoială, începutul morţii mele. Analizele ei poate le-aș fi găsit într-o cutie în atelierul tatii. Dar știam sigur că nu le voi cauta. Pentru că avem aceeaşi boală.
Fusese mereu slabă dar în preajma morţii, poate de la medicamente, se îngrăşase puţin, avea nişte brațe superbe.
am intrat în camera uşor, îi plăcea liniştea, răspândea linişte, nu am trântit în viaţa mea o uşa. făcea un joc cu braţele, ca un dans, le încolacea și răsucea dar era atât de concentrată încât am avut impresia clară că scrie nişte hieroglife într-o limba pierdută sau secretă. știa că sunt în camera dar nu s-a oprit, unii din jurul nostru au crezut atunci, în perioada aceea, că înnebunise, părea desprinsă de realitate dar noi ştiam mai bine. mintea îi era de o vivacitate înspăimântătoare, îşi aduce aminte orice amănunt, ca și când la sfârşit i se concentrase toată pânza vieții și tot din jur tot ce era sau ce urma să fie se scria acolo cu precizie.
– ce a vrut vlad de la tine? tace, lasă mâinile în jos și mă priveşte speriata, cuvintele îi scăpaseră.
