Capitolul 4: Mă urmăreşti?
– Mă urmăreşti?
Era ea, aceeaşi, când eram împreună mă suna de obicei la ora prânzului. Ea se plimba, în timp ce alţi oameni mâncau, mă suna să îmi spună o frântură de gând, fără legătură cu nimic din viaţa noastră, doar ce-i trecea prin minte în acel moment.
– Îţi dai seama Clara Schumann a fost combinată cu Brahms.
Apoi închidea, eu rămâneam şocat ca şi când am fi fost cu o seara înainte la masă cu Clara şi acum îmi spunea o bârfă între supa şi desertul din ziua următoare.
Adoram cuvintele ei ireale în lumea care mă înconjura, mai ales că ştiam sigur că nu era ceva forţat ci pur şi simplu simţea nevoia să îmi spună mie, exact mie, gândul ei din pauza aceea banală de masa care cu ea lua valoare de descoperire.
Nu am putut spune nimic, în primul rând de unde ştia că o urmărisem.
Am întrebat-o şi spre surprinderea mea a izbucnit în râs.
– De unde ştiu? Era şi foarte greu să te văd în hală, te-ai oprit exact în mijloc şi ai încurcat circulaţia cu încăpăţânare 10 minute.
În alte timpuri mi-ar fi spus adevărul, că m-a simţit, acum însă a preferat banalul ca să nu se nască între noi doi nici cea mai mică emoţie. Dar eu vroiam mai mult.
– Vreau să te văd – i-am spus.
A tăcut, nu învăţasem nici tăcerea să i-o descifrez, era doar o tăcere.
– Ţi-aduci aminte că odată mi-ai spus care este deosebirea între noi, abia de curând am înţeles că aveai dreptate, ai dreptate şi din cauza asta nu are sens să ne mai vedem.
Apoi a închis.
Am rămas mult timp cu receptorul în mână, inutil el, inutil eu.
Îmi aminteam exact momentul acela, pe ea mi-o aminteam perfect, îşi sprijinea bărbia în palma stângă, se uita la mine pe lângă laptopul ei, îmi pusese întrebarea şi aştepta un răspuns, de obicei aştepta răspunsurile aşa cum un om care a semanat aşteptă ploaia cu nerăbdare, pasiune, încredere. În seara aceea însă avea un mic zâmbet greu de descifrat, m-am gândit mereu la zâmbetul acela, îmi părea absolut necesar să îl înţeleg.
– Voi femeile vă primiţi imortalitatea când nașteți, noi trebuie să o cucerim în lupte – i-am spus.
Am văzut mai târziu că scrisese cuvintele mele pe computer, de multe ori, de fiecare dată cu alte caractere, ca şi când le-ar fi translatat dintr-un spaţiu în altul, răspunsul meu umplându-se, în acest fel, de alte înţelesuri… scris cu litere gotice într-adevăr îmi părea mult mai solemn decât în banalul Times New Roman.
7 noiembrie 2001
Ea
Îmi spune “ea” ca şi când nu aş avea nume, mă cheamă Tess. Mereu m-am întrebat citind ce a scris despre mine dacă amintirile lui sunt într-adevăr despre mine, dacă nu cumva prin acel “ea” el a creat un personaj interpretabil, ca orice personaj, adica o haină pe care să o îmbrace alt actor de fiecare dată când piesa “iubire” o pune în scenă. Poate e răutate din partea mea dar am impresia că Jeff şi-a creat nişte amintiri perfecte folosind iubirea noastră şi în acest fel se pune la adăpost de orice ar urma pentru că idealul nu mai poate fi atins niciodată. Pe mine m-a transformat în “ea”, personaj principal, şi chiar dacă azi aş reintra în viaţa lui eu nu aş mai fi eu, Tess, ci aş încerca neîndemânatic, fără îndoială, să fiu “ea”, să ating idelul pe care l-am creat dar la care nu mai pot ajunge. E o situaţie prea grea, imposibil de dus.
Eu mi-aş aduce aminte de o noapte târziu când am ieşit de la clubul unde dansasem în ritmuri sud americane, fără îndoială băusem prea mult şi a ne întorce acasă părea de neconceput, era atât de târziu că străzile se goliseră, momentul acela scurt în care oraşul îşi schimbă personajele, unicul poate în care cei care se distrează în marele oraş s-ar putea întâlni cu cei care pleacă la lucru, dar asta nu se întâmplă fiindca întotdeuna oraşul are grijă ca unii să se culce exact cu o fracţiune de timp, timpul oraşului, înainte să se scoale ceilalţi. 
Noi doi eram privilegiaţii, eram cei care aveam oraşul pentru noi, între unii şi alţii, oraşul gol care ni se dăruia pentru că noi îl ştiam iubi. L-am tras degrabă în faţă la Notre-Dame, trebuia să prindem exact momentul de solitudine deplină, mergeam grăbiţi sau încercam să ne grăbim pentru că parcă înotam într-un aer greu, pe pod am crezut că e ceaţă fluviului dar de fapt ceţurile erau în noi. Am ajuns în faţa bisericii grăbiţi, obosiţi de efort şi cu ultimele puteri am păşit cu acelaşi zâmbet în cercul unde scrie kilometrul 0, acolo începe Parisul, mulţi o ştiu dar câţi oare au simţit la ora ascunsă cum se naşte oraşul, cum se construieşte, în jurul acelui cerc miraculos, din piatră și ape şi devine tot ceea ce oamenii grăbiţi nu mai văd.
E noaptea pe care mi-aş aminti-o eu, exact aşa cum s-a petrecut, dar oare “ea” ce şi-ar aminti? Şi oare dacă i-aş povesti-o, aşa cum mi-o amintesc eu, ar mai înţelege că a petrecut-o cu mine? Sau aş fi doar o altă femeie care încearcă inutil să fie “ea”.
11 noiembrie 2001
Ce vedeți nu este chiar un cozonac, se face din aluat de cozonac dar se numește Galuște de aur. Ni-l făcea bunica noastră Dorina, dar nu numai de Crăciun, pentru că ne plăcea atât de mult încât mereu îi ceream să ne coacă cozonacul acesta special.
