gătitul e rit operativ

cozonac dospitCe vedeți nu este chiar un cozonac, se face din aluat de cozonac dar se numește Galuște de aur. Ni-l făcea bunica noastră Dorina, dar nu numai de Crăciun, pentru că ne plăcea atât de mult încât mereu îi ceream să ne coacă cozonacul acesta special.

Fiecare gălușcă se desprinde ușor și are cel mai minunat gust de nucă (multă)  și de cozonac dar nu acela aerat ci cozonacul de țară, greu care aproape ți se lipește de cerul gurii.

Este unul dintre gusturile copilăriei mele și de câte ori mănânc găluștele de aur, ele îmi readuc bucuria din casa bunicilor, zâmbetul lui Buni și prezența caldă a bunicului.

Buni frământa cozonacul de dimineață devreme și îl lăsa acoperit cu un șervet la dospit. Mereu m-am întrebat de ce gustul cozonacului ei este unic. Răspunsul este simplu era bunica mea, dar și complicat, pentru că gătitul este un rit operativ, cel care prepară hrana nu stă deasupra ei doar ca să nu se prindă de fundul cratiței ci pentru ca să își amestece energiile personale în mâncarea pe care o prepară după rețete secrete. Alchimie sacră pâinea frământată (și cozonacul asemenea) înglobează cel mai profund, prin contact direct, persoana care o pregătește și de aceea fiecare pâine și fiecare cozonac păstrează urma celui sau celei care a framântat-o.photo

Așa că m-am hotărât să fac și eu Galuște. Am pus la dospit, am ”decantat” și descântat făina exact cum făcea maestrul Flamel și am lăsat aluatul de trei ori la dospit. Dar cea mai incredibilă senzație este aceea când simți că ingredientele se unesc și dispare fragilitatea aluatului, devine consistent și viu și cu fiecare frământare se pregătește tot mai tare să devină cozonac. Nu au gustul celor făcute de Buni deşi dacă mă gândesc mai bine o pătrime din mine este ea, aşa că poate undeva spre mijocul tăvii este şi ea prezentă în acest Crăciun.

Crăciun fericit!

iubeşte-mă nebunule

iubeşte-mă nebunule,
iubeşte-mă cum nu m-ai mai iubit.
amestecă-mă-n mare
acopere-mă cu sare şi nisip.
mai lasă dragostea să doară
să se consume ca un soare-arzând.
să curgă, să vibreze
fă dragoste curată
ș-apoi, te rog, înnoureaz-o toată
cu patimă şi noapte
măcar un asfințit.
și fii al meu acum, aicea,
desprins de-al tău trecut
și fără viitor
o unică secundă
ce-şi are-al său zbor.
sărută-mă iubite
cum nu m-ai sărutat
cu gust adânc de alge
și urme de păcat.
nu-mi cere toată viaţa
trăieşte-acest prezent
în el suntem alaturi
apoi murim în el.

noi doi pe facebook

manuscris

ayahuasca

Mă întrebi care este deosebirea între poveștile pe care le scriu și textele pe care le postez pe facebook. Ți se pare că sunt la fel, că între ele nu există nicio deosebire.

Da, între texte poate nu există dar sigur deosebirea este în modul în care ele sunt oferite. Textul publicat trece din mână în mână: corectorul, redactorul, tehnoredactorul care îi face bunul de tipar, tipograful,  șoferul care încarcă volumele în mașina care le distribuie, librarul… abia atunci ele ajung undeva de unde pot fi cumpărate de cititori. De la mine la cititor este un drum lung, de luni sau ani, cartea din mâinile tale pentru mine este undeva pe un raft al memoriei, eu scriu altceva, sunt în altă poveste. Simt altceva. Gândurile din cărți sunt vechi, uneori nici măcar nu le mai gândesc.

Pe când un text postat pe face ajunge instantaneu pe pagina cuiva, este citit cald, atunci… pot și eu simți ce simte cel care îl citește și prin asta comunic incredibil de profund. Textul este încă plin de mine așa cum rămâne patul cald câteva secunde după ce te ridici din el. Păstrează forma minții mele, energia cu care încarc cuvintele când le scriu. Energia aceea rămâne dar după o vreme eu nu o mai pot simți.

De aceea secunda următoare acesteia, când cineva citește sentimentul pe care îl descriu acum este cea mai pură comunicare și mi se pare că pot simți și eu ce simți tu.

iar despre FB și despre noi

Fb nu mai este singurătate sau izolare cum era altădată ”bătrânul” și dragul meu  internet cu grupurile pline de fricși pe care le frecventam (cine își mai amintește de mIRC?) în care mi se părea că mă afund ca într-o gaură neagră care mă va înghiți spre deplina satisfacție a universului. Un anonim prefăcut în energie, un anonim care pentru o clipă s-a reinventat. Din contră acum toată lumea se zbate să aibă prieteni și să fie plăcut, să fie cât mai la vedere și tot ce îi trece prin minte să rămână consemnat. Este un uriaș caiet de amintiri, un jurnal general în care fiecare vrea să aibă un loc cât mai important și cât mai la vedere. Nu contează că sunt revoluții sau zile de naștere ale bebelușilor chemarea se dă pe FB și dacă ai prieteni vei avea și invitați.

S-a schimbat esențial epoca, nu ne mai ajunge să fim noduri anonime într-o rețea. Acum inventăm moduri de a clădi construcții vizibile în fiecare nod, ne întindem în acel no man’s land al ochiurilor rețelei care până de curând erau neștiute. Și până la urmă îl declarăm pe Asimov depășit, ne străduim ca Gaia din Foundation’s Edge să devină realitate prin puterea internetului și nu direct a minților nostre, planeta care comunică cu toate ființele ei și ele între ele, dar până la urmă internetul acesta este puterea minților nostre și nu este departe momentul în care vom intra prin minți și neuroni, poate pentru asta ne pregătim și ne putem toți împreună gândurile. Atunci FB chiar ar avea un sens.

ilinca bernea

Ilinca este una dintre cele mai talentate tinere prozatoare dar scrie și poezie, din când în când, apoi face poze incredibile, grafică și are sigur unul dintre cele mai frumoase și interesante bloguri.bucuresti
Vă invit să o descoperiți.

Grafica face parte din ciclul Orașele mele.

Ilinca Bernea

Cortina de umbre

Lumea se acunde mereu după o cortină
uneori pânza e de abur, alteori e dură ca piatra
sau fină și alunecoasă ca mătasea
câteodată pare a fi făcută din substanța inflamabilă a dorinței
sau doar din umbreorasul-aerian

Menirea oricărei cortine este să transforme lucrurile în decoruri
să producă suspence,
să anunțe spectacol

Nu știi niciodată ce ascunde o cortină, dar te aștepți la câte și mai câte
iar uneori, când se ridică, te pomenești în fața unei scene goale
și îți închipui că va intra cineva, va rosti măcar două vorbe, va face un gest oarecare
dar nu se întâmplă nimic

Îți ia o vreme să pricepi că lumea nu e dincolo de cortină
că ea e însăși vălul, pânza, țesătura
așteptarea
pânda
nelinișteaorasele-lumii
zarva
răbdarea
lumina care se stinge încet

atunci realizezi că rostul cortinei
nu e să îți dezvăluie ceva
ci să te pregătească pentru întâlnirea
cu absența spectacolului.

 

despre FB și nu numai, adică și despre noi

Am intrat de curând pe FB iar acum îmi pare că trăiesc acolo:), aici:).

FB este un acolo sau un aici?

Pentru mine era un ”acolo” dar acum devine cu repeziciune un ”aici”, ceva ce există dincolo de ecranul computerului meu și numai faptul că îmi pare că există, ca orice spațiu real, mă cam sperie. Nu e același lucru cu a scrie un roman, este incredibil de intim dar în același timp te simți la adăpost dincoace de ecranul tău. E un soi de lovește și ascunde-te pentru că te poți arăta oricum dar de fapt să rămâi ascuns.

De ce sunteți pe FB zilnic, milioane?

Eu sunt pentru că vreau să îmi cunosc cititorii, dar voi? Acum am o noua adresă făcută ca să fiu mai aproape de cei care mă citesc dar ce interesant ar fi să nu mă arăt doar eu ci și voi să îmi scrieți.

De ce sunteți pe FB?

Ar putea ieși un roman de facebook dacă îmi răspundeți, aș putea scrie doar cuvintele de legătura: și, atunci, pentru că dar și unele verbe mai complicate ca ”a iubi”, aș scrie cam așa: ea de pe FB îl iubește pe el, tot de acolo. De câte ori ar trebui oare să repet asta? Am putea trasa o hartă cu iubirea pe FB. Orașe mari el și ea, între ei drumuri, uneori întrerupte, dar FB este tocmai starea acestor legături. M-aș încumeta să scriu acest roman.

Ana

https://www.facebook.com/ScriitoareaAnaDamian

 

 

prima scrisoare (sic)

prima scrisoare (sic)

john collier – priestess of delphi-1891

azi am să îţi spun unele lucruri despre noi
secrete
îmi place marea  s-o privesc şi s-o ascult,
ţie îţi place ploaia,
mie zgomotul valurilor noaptea
noaptea se aud altfel, mai profund
nu de la linişte ci de la întuneric
îmi place cum se lovesc şi se retrag,
e puţină nerăbdare în plecare, se agită
cu spume fine
se încalecă, se dezmiardă unele de altele
parcă se grăbesc să se întoarcă în larg
îmi place să schiez singură
să mă plimb prin Paris… cu tine
aș fi spus tot singura
cum fac majoritatea lucrurilor din viaţa mea
dar nu mă lași
nu sunt ascunsă în singurătate
ci ea mă protejează
de tot ce nu iubesc
dar am sa îţi spun un gând
te voi lăsa
(aşa cum mi-ai spus că îţi doreşti)
să stai aici să mă priveşti
cum scriu
e prima oara când cineva-mi doreşte
trupul legat firesc de mintea mea
m-ai uimit, m-ai încântat
am să pun mahler
probabil simfonia cinci
şi mă voi preface că scriu
dar am să mă uit pe furiş
cum asculţi şi uiţi
de mine
îmi place să tac
john_collier_-_priestess_of_delphi-1891eu vorbesc în scris
e atât de profundă tăcerea când cei care tac, se plac
îmi plac lumânările noaptea, ție luna
mie ciocolata
să stau cu ochii în tavan,
să râd,
să vorbesc la telefon
să ne uităm cum cad frunzele toamna
şi de la o vreme
complet neaşteptat
îmi place să-ţi scriu ţie
ţăcăneli
parcă te-aş iubi de când lumea
e ceva atât de nou, neaşteptat, plăcut
că am început să îţi scriu şi în gând
scrisori
merg pe stradă
sau îți fac sos de hrean
şi-ţi spun
la delphi se gândea statistic.
dar ăsta e un secret chiar prea mare ca să ţi-l spun
în prima scrisoare

 

te împlânţi

 

te împlânţi ca un pumnal în inima mea.
în loc de sânge izbucneşte dragoste
împroşc pădurea şi cerul şi munţii cu ea.
dar pe tine dragostea mea nu te-atinge
pluteşti mai departe în jurul vremilor mele
fără să cobori vreodată în ele
tăind spaţiul din preajmă
mă-nconjori ca o aripă
ce flutură clipă de clipă
vestind necontenit plecarea ta.

Deșert și apă/Capitolul 4

Capitolul 4: Mă urmăreşti?

–       Mă urmăreşti?
Era ea, aceeaşi, când eram împreună mă suna de obicei la ora prânzului. Ea se plimba, în timp ce alţi oameni mâncau, mă suna să îmi spună o frântură de gând, fără legătură cu nimic din viaţa noastră, doar ce-i trecea prin minte în acel moment.
–       Îţi dai seama Clara Schumann a fost combinată cu Brahms.
Apoi închidea, eu rămâneam şocat ca şi când am fi fost cu o seara înainte la masă cu Clara şi acum îmi spunea o bârfă între supa şi desertul din ziua următoare.
Adoram cuvintele ei ireale în lumea care mă înconjura, mai ales că ştiam sigur că nu era ceva forţat ci pur şi simplu simţea nevoia să îmi spună mie, exact mie, gândul ei din pauza aceea banală de masa care cu ea lua valoare de descoperire.
Nu am putut spune nimic, în primul rând de unde ştia că o urmărisem.
Am întrebat-o şi spre surprinderea mea a izbucnit în râs.
–       De unde ştiu? Era şi foarte greu să te văd în hală, te-ai oprit exact în mijloc şi ai încurcat circulaţia cu încăpăţânare 10 minute.
În alte timpuri mi-ar fi spus adevărul, că m-a simţit, acum însă a preferat banalul ca să nu se nască între noi doi nici cea mai mică emoţie. Dar eu vroiam mai mult.
–       Vreau să te văd – i-am spus.
A tăcut, nu învăţasem nici tăcerea să i-o descifrez, era doar o tăcere.
–       Ţi-aduci aminte că odată mi-ai spus care este deosebirea între noi, abia de curând am înţeles că aveai dreptate, ai dreptate şi din cauza asta nu are sens să ne mai vedem.
Apoi a închis.
Am rămas mult timp cu receptorul în mână, inutil el, inutil eu.
Îmi aminteam exact momentul acela, pe ea mi-o aminteam perfect, îşi sprijinea bărbia în palma stângă, se uita la mine pe lângă laptopul ei, îmi pusese întrebarea şi aştepta un răspuns, de obicei aştepta răspunsurile aşa cum un om care a semanat aşteptă ploaia cu nerăbdare, pasiune, încredere. În seara aceea însă avea un mic zâmbet greu de descifrat, m-am gândit mereu la zâmbetul acela, îmi părea absolut necesar să îl înţeleg.
–       Voi femeile vă primiţi imortalitatea când nașteți, noi trebuie să o cucerim în lupte – i-am spus.
Am văzut mai târziu că scrisese cuvintele mele pe computer, de multe ori, de fiecare dată cu alte caractere, ca şi când le-ar fi translatat dintr-un spaţiu în altul, răspunsul meu umplându-se, în acest fel, de alte înţelesuri… scris cu litere gotice într-adevăr îmi părea mult mai solemn decât în banalul Times New Roman.

7 noiembrie 2001

Ea

Îmi spune “ea” ca şi când nu aş avea nume, mă cheamă Tess. Mereu m-am întrebat citind ce a scris despre mine dacă amintirile lui sunt într-adevăr despre mine, dacă nu cumva prin acel “ea” el a creat un personaj interpretabil, ca orice personaj, adica o haină pe care să o îmbrace alt actor de fiecare dată când piesa “iubire” o pune în scenă. Poate e răutate din partea mea dar am impresia că Jeff şi-a creat nişte amintiri perfecte folosind iubirea noastră şi în acest fel se pune la adăpost de orice ar urma pentru că idealul nu mai poate fi atins niciodată. Pe mine m-a transformat în “ea”, personaj principal, şi chiar dacă azi aş reintra în viaţa lui eu nu aş mai fi eu, Tess, ci aş încerca neîndemânatic, fără îndoială, să fiu “ea”, să ating idelul pe care l-am creat dar la care nu mai pot ajunge. E o situaţie prea grea, imposibil de dus.

Eu mi-aş aduce aminte de o noapte târziu când am ieşit de la clubul unde dansasem în ritmuri sud americane, fără îndoială băusem prea mult şi a ne întorce acasă părea de neconceput, era atât de târziu că străzile se goliseră, momentul acela scurt în care oraşul îşi schimbă personajele, unicul poate în care cei care se distrează în marele oraş s-ar putea întâlni cu cei care pleacă la lucru, dar asta nu se întâmplă fiindca întotdeuna oraşul are grijă ca unii să se culce exact cu o fracţiune de timp, timpul oraşului, înainte să se scoale ceilalţi. point__zeroNoi doi eram privilegiaţii, eram cei care aveam oraşul pentru noi, între unii şi alţii, oraşul gol care ni se dăruia pentru că noi îl ştiam iubi. L-am tras degrabă în faţă la Notre-Dame, trebuia să prindem exact momentul de solitudine deplină, mergeam grăbiţi sau încercam să ne grăbim pentru că parcă înotam într-un aer greu, pe pod am crezut că e ceaţă fluviului dar de fapt ceţurile erau în noi. Am ajuns în faţa bisericii grăbiţi, obosiţi de efort şi cu ultimele puteri am păşit cu acelaşi zâmbet în cercul unde scrie kilometrul 0, acolo începe Parisul, mulţi o ştiu dar câţi oare au simţit la ora ascunsă cum se naşte oraşul, cum se construieşte, în jurul acelui cerc miraculos, din piatră și ape şi devine tot ceea ce oamenii grăbiţi nu mai văd.
E noaptea pe care mi-aş aminti-o eu, exact aşa cum s-a petrecut, dar oare “ea” ce şi-ar aminti? Şi oare dacă i-aş povesti-o, aşa cum mi-o amintesc eu, ar mai înţelege că a petrecut-o cu mine? Sau aş fi doar o altă femeie care încearcă inutil să fie “ea”.

11 noiembrie 2001